” A trai este o intamplare, a muri o certitudine”. p. 181 ” Insetat tinuse in mainile sale un vas si nu se putea folosi de el fiindca era gol. Cand era sa-si piarda orice speranta, soarta a fost induratoare si i-a umplut vasul. Se aplecase deasupra vasului si vru in sfarsit sa-si potoleasca setea. “Nu! Ii spuse soarta. Nu, ca doar tot nu ti-a placut pocalul”. Si vasul i-a fost smuls din maini si apa s-a varsat peste mainile sale, pe pamant.” Scrisoarea de sinucidere a lui Labude (p. 178-179): “daca analizez situatia mea actuala pot spune: nu-mi convine directia”, “am devenit o figura ridicola, un candidat la omenie cazut la materiile dragoste si profunzime.” ”Omul este robul obisnuintei.”

Fabian este un roman de moravuri al societatii nemtesti de care apartine autorul. Prin personajul Fabian, autorul isi exprima nemultumirea fata de o societate in declin atat din punct de vedere profesional cat si social si erotic. Fabian este un ins candid, pentru el lumea se dezvaluie ca un spectacol absurd. El Personajul central este un jurnalist de reclame care se lasa purtat de val intr-o societate din ce in ce mai absurda. Cand prietenul lui Labude se sinucide in urma unei false informatii despre teza sa de doctorat care nu ar fi fost acceptata si Cornelia, iubita lui il paraseste ispitita de mirajul filmului, Fabian ajuns somer se hotaraste sa plece spre locul natal. Ca o ironie, la sfarsitul cartii, Fabian se arunca in apa pentru a salva un copil care tocmai sarise. Nestiind sa inoate, nu se poate salva nici macar pe el. Fabian moare.

Pentru autor, societatea germana apare ca un animal bolnav, ca o fiinta distrusa lent de o boala incurabila -motivul lumii ca jungla.

Erich Kästner a scris si poezii, am ales cateva care mi-au placut.

Cum aşa, de ce?

De ce o tonă zece sute are?
De ce nu-i divizibil trei nicicînd?
De ce se-nvîrte globul după soare?
De ce nu-i zice Ernei Ema oare?
De ce nu-mi scrie tîrfa nici un rînd?

De ce ştiu profesorii cîte ştiu?
De ce nu afli toate cum vor fi?
De ce, la frac, cravată neagră nu?
De ce nu poţi să-l vezi pe Domnul, tu?
De ce spun domnii vîrstnici porcării?

De ce n-ai voie să-ţi faci bani în teancuri?
De ce nu te împuşti din orişice?
De ce la iarnă umblă-n blănuri granguri?
De ce la-ngropăciune nu faci bancuri?
De ce la orice fleac întrebi “de ce”?

Romanţă lucidă
Se cunoşteau de opt ani (negreşit
că foarte bine). Şi, deodată, fără să ştie
dragostea lor n-a mai fost de găsit
cum dispare uneori o pălărie.

Erau trişti, se minţeau reciproc şi în joacă
încercau sărutări, cîndva fericite.
Acum, fără rost, nu ştiau ce să facă.
În sfîrşit ea plînse, el zîmbea pasămite.

Prin geam un vapor trecînd se zărea ...
El spuse: “E patru. Mai avem timp puţin
să bem undeva împreună-o cafea”
Cineva exersa la pian, în vecini.

În cea mai strîmtă cafenea din cartier
sorbiră din cafea, o dată şi-ncă-o dată;
seara îi prinse tot acolo, -ntr-un ungher.
Tăceau mereu, priveau spre nicăieri,
şi parcă, pur şi simplu, nu le venea să creadă.